Pensiile speciale au evoluat de-a lungul secolelor, de la soldații romani până la sistemele moderne. Cum s-a schimbat pensionarea și ce impact are în prezent, în special în România.
De-a lungul secolelor, sistemele de pensii au evoluat semnificativ, având rădăcini în Roma antică. Împăratul Augustus a introdus un sistem prin care soldații se puteau pensiona după 25 de ani de serviciu, adică la aproximativ 42 de ani. Scopul acestui model era ca soldații să se retragă în timp ce erau încă sănătoși și puternici.
În alte părți ale lumii, biserica a jucat un rol important în sprijinirea celor nevoiași. Noul Testament menționează ajutorul acordat văduvelor de către biserici, iar în Evul Mediu mănăstirile și breslele comerciale au continuat să sprijine comunitățile. În secolul al XVIII-lea, companii precum East India Company și Banca Angliei au început să ofere pensii, iar în 1859, Marea Britanie a adoptat o lege care permitea funcționarilor publici să se pensioneze după zece ani de muncă.
Pe măsură ce statele moderne au dezvoltat capacitatea de a colecta impozite, pensiile au devenit mai accesibile. Germania a fost prima țară care a introdus un sistem național universal de pensii în 1889.
Astăzi, vârsta medie de pensionare în țările OECD este de aproximativ 64 de ani. Totuși, în unele locuri, cum ar fi armata americană, se mențin modele similare cu cele romane, permițând pensionarea după 20 de ani de serviciu.
În România, durata medie a vieții profesionale este de doar 32 de ani, cea mai scurtă din Uniunea Europeană. În comparație, media europeană este de 39 de ani, iar în țări precum Olanda sau Suedia depășește 43 de ani. În plus, speranța de viață sănătoasă după vârsta de 65 de ani este sub 4 ani, cea mai mică din Europa.
Cu toate acestea, românii rămân optimiști: jumătate dintre ei cred că vor trăi până la 90 de ani, conform unui studiu. Cu toate provocările actuale, sistemul de pensii continuă să fie un subiect central în societatea românească.
